Roata de cașcaval și șobolanii

Într-o țară nefericită care te vrea prost – vorba cântecului – este infinit mai greu să tragi aer în piept și să-ți transmiți părerea, subiectivă, de altfel, în legătură cu evenimentele care s-au desfășurat sau se află în desfășurare. Normal, este mult spus „evenimente” atunci când te referi la bătătura politichiei, fiindcă nu avem de-a face decât cu mișmașuri prezentate drept mari decizii politice, cu sforțări jalnice din care ar trebui să înțelegem că minunații oameni politici ar fi în stare să pună și capul pe butuc pentru binele nației, cu umflări de mușchi fleșcăiți și, inevitabil, cu scuipatul transmis dintr-o parte în alta sub reflectoarele unor televiziuni care există doar pentru că oferta românească se află în moarte clinică.

Politichia, această roată de cașcaval din care se înfruptă șobolanii unei realități în care nimeni nu vrea să părăsească vaporul din simplul motiv că trebuie să dea bine pe sticlă până în al doisprezecelea ceas, ceea ce duce la o îmbulzeală frenetică, induce plictiseală și întreține disconfort. Ca să scrii despre politică îți trebuie răbdare. Ca să încerci o analiză obiectivă trebuie neapărat să pleci de la premisa că ofertanții au marfă serioasă pe tarabă. În cazul nostru nu poate exista o astfel de variantă. Da, sunt breaking news-uri multiplicate apocaliptic, politicienii organizează conferințe de presă ca și cum ar organiza picnicuri cu lăutari, trec dintr-o barcă în alta, dintr-un sediu în altul sau dintr-o amantă în alta, surâzând pe sub microfoane întinse pătimaș de reporteri care mai cred încă în ideea unui interviu-minune și zâmbind provocator atunci când ne dau lecții despre viață. Despre vreme. Despre modă. Despre cum să bem un șpriț sau despre cum să tăiem friptura din farfurie. Despre regionalizarea nerăbdării noastre, despre lipsa de poftă de mâncare a celor care s-au fript de atâtea ori cu ciorba încât nu mai au nici măcar timp pentru a sufla în iaurtul grețos.

E din ce în ce mai greu să-i urmărești pe oamenii care ori își plâng de milă fiindcă le bate DNA-ul la ușă, ori se roagă la Dumnezeu să fie eliberați un pic mai repede din pușcăriile în care se lăfăie precum dictatorii ajunși la mititica doar pentru a mai bifa o experiență de viață. Suntem plini de eroi precum maidanezii de pureci, avem cei mai mulți parlamentari cinstiți pe cap de locuitor, niciunul dintre politicienii de acum nu are nevoie, vreodată, de apă de gură. Le curge prin vine patriotismul, atunci când își suflă nasul produc numai genialități, ies de la budă, zâmbitori, și ne anunță că alte legi stau la coadă pentru a fi votate în doi timpi și trei mișcări. Câteva luni petrecute la pușcărie nu sunt altceva decât o rampă de lansare. Datul cu stângul în dreptul la nivel național te poate transforma într-o celebritate. Hăhăiala de prost gust este interpretată drept filozofie.

Ajung la concluzia că privim clasa politică cu ochii tulburi ai unor bețivani care nu reușesc să se trezească niciodată din beție. Îi vedem, sunt în fața noastră, dau din gură, se agită, își suflecă mânecile, se acuză unii pe alții, rânjesc fasolea, trag mâța de coadă sau targa pe uscat, declanșează lovituri de sediu, de palat, de bodegă, râd ca proasta-n târg. Sau nu, ultimul exemplu este mai potrivit pentru noi. Cei care râdem atunci când încă un politician a scos pe gură o perlă de mai mare dragul, fără să strângem din dinți înainte de a le transmite o urare strămoșească care să-i usture. Însă, dacă am reuși să facem asta, mi-e teamă că usturimea cruntă ne va fi rezervată tot nouă.

Circul nu își strânge niciodată catrafusele. Ne putem așeza cât mai comod în fotolii pentru a urmări, încă o dată, încă o dată, încă o dată, spectacolul grotesc oferit de saltimbancii care-și plimbă în mape extrasele de cont. Babane. Vor face în continuare clăbuci, gargară cu vorbe goale, vor scoate pe nas și urechi numai promisiuni fără acoperire și vor avea, de fiecare dată, loc de întors. La asta se pricep cel mai bine. Din generație în generație.

♣ Cristian Lisandru