– Degeaba ne ferchezuim și ne prezentăm la întâlnirea cu Europa ca niște copii bine educați. Ni se trântesc ușile în nas.

– Zău, Gicule? Suntem educați? Pe asta de unde ai mai scos-o, din portofel, din scrinul cu amintiri prăfuite? Mai avem noi șapte ani de-acasă? Nu s-ar zice…

Gicu plimbă o măslină prin farfurie, ca și cum n-ar mai avea altceva de făcut în acele momente în care Sandu așteaptă replica. Amână răspunsul câteva minute, apoi se hotărăște să accepte provocarea.

 – Sandule, eu cred din toată inima în forța poporului român de a trece peste toate capcanele trecutului și ale prezentului. Plus cele ale unui viitor nesigur, impus de alții. Dar suntem prea mici pentru războaie așa de mari. E ca la fotbal. Atacăm, dar n-avem vlagă, n-o băgăm în ațe. Plus că ne mai fură și arbitrii. Unde să reclami?

Sub umbrela fistichie care îi ferește de razele insistente ale unui soare impetuos, Sandu, Gore și Gicu ciocnesc halbele cu bucuria nedisimulată a celor care vor să profite de fiecare minut petrecut pe terasa cârciumioarei de cartier. Spre surprinderea tuturor, Sandu Șpriț a declarat încă de la sosire că se simte pregătit pentru a bea numai bere. Tămâioasa poate să mai aștepte, nici n-a intrat vara pe poartă, pupa-i-aș tălpile de fată mare! Vreau să fiu într-o zi cu voi! Să curgă berea, că așa ne-a învățat Caragiale!

Gicu insistă:

 – Unde, Sandule? Unde să reclami? La ce ghișeu să te duci și să spui că meriți mai mult de la viață, că ai și tu drepturi, nu numai obligații și datorii la fisc? Eu atât vreau, să fim tratați cu respect, nu cu sictir. Să ni se zică și nouă bine ați venit, ne era dor de voi…

Gore îl studiază cu atenție teatrală pe Gicu, apoi își desface încă un nasture de la cămașă. E nouă, cadrilată, cumpărată din piață la preț redus. Mâneci suflecate până la cot și lăsată să fluture pe deasupra pantalonilor. Tinerește, că bătrânețea face ravagii doar în buletin, sufletul e sprințar…

 – Te-ai încins de la soare, Gicule. E explicabil, ne-am așezat degeaba sub umbrelă, acum e cel mai periculos pentru creier, că e luat prin surprindere de atmosfera încinsă. Fierbe. Trebuia să-ți pui și o cipilică pe cap. Adică tu crezi că noi suntem minunați, însă ne fac alții pe la spate? Doar asta e explicația eșecului național?

– Mereu am pățit-o. Mai deschide și tu cartea de istorie. N-am stat noi în calea năvălitorilor, n-am păzit noi porțile creștinătății, nu ne-am rupt noi de la gură ca să-i știm pe alții în regulă? Nu ne-am dat foc la averi și terenuri agricole? N-am otrăvit noi fântânile noastre ca să aibă Europa apă potabilă, neîntinată de migratorii negri în cerul gurii?

– Dar când ne-am pus piedici de unii singuri cum a fost? Când ne-am sifonat unii pe alții cum a fost? Când mergeam cu pâra pe la înalta poartă cum era? Nu suntem noi cei mai fericiți atunci când moare capra vecinului?

– Tu ești cârcotaș indiferent de anotimp, Sandule. Puteai să joci rolul lui Moromete, dar ți-a luat-o Rebengiuc înainte. Parcă te văd pe prispă, mormăind în barbă. Ți-ar fi stat bine și în poiana lui Ciocan ăla.

– Iocan, să mă scuzi. De ce nu citești cu atenție? Să-ți fie rușine. Se răsucește Marin Preda în mormânt.

– Ciocan, Iocan, doar ideea contează. Că la bârfă suntem meseriași, aici nu pot să te contrazic. Dar mai bârfesc și alții, că nu s-a inventat bârfa la poalele Carpaților.

– Ai o viziune personală care nu se pupă cu realitatea. Ne merg toate pe dos fiindcă suntem ghinioniști? Am picat aiurea pe hartă și n-am avut de ales? A fost Dumnezeu ironic atunci când ne-a aruncat în lume?

Gore îl arată cu degetul pe Sandu. Seamănă cu un profesor încântat de răspunsul unui elev eminent.

 – Are dreptate, Gicule, nu că vreau să îi ridic mingea la fileu, dar are. Și, unde are omul dreptate, nu mai poți să faci pe niznaiul. Scoate ochelarii de cal și vino pe-un picior rupt de plai, pe-o gură știrbă de rai. Avem soarta pe care o merităm. Luptele noastre au fost mici, iar acum sunt și mai mici. Sunt intestine de-alea, adică pe interior. Parcă avem un vierme în noi, un vierme milenar. Roade, roade și iar roade. Nu-i așa, Sandule? Ia lămurește-ne…

Sandu mângâie halba.

– Nimeni nu e profet în țara lui. Doar bețiv poate să fie, dar asta nu se pune în context. Nu se contabilizează istoric, Gicule. Istoria e scrisă de ăia care înving…

– Păi asta spuneam și eu.

– Dar de ce înving ei?

– Ocupă primii pozițiile cele mai înalte. Au strategi mai buni. Nu dau năvală la plăcinte. Au servicii de informații mai bune.

– Ți-ai mai revenit. Eu nu cred că toți învingătorii au câștigat la masa verde, prin jocuri obscure de culise. Unii au pierdut și pe urmă s-au pus pe treabă. Uite-te la nemți. La japonezi. La sârbi, ca să vin mai aproape de zilele noastre. Sparți în bucăți, terfeliți prin noroaie, agresați pe toate planurile, bombardați, acuzați de câte-n lună și-n stele. Au înghițit, au suferit, au strâns din dinți. Crezi că le-a fost ușor? Noi de ce nu ne ridicăm din țărâna aia milenară? Adeneul e la fel cu al lor. Ipoteza ta că nu ni se pemite să ne afirmăm e greșită, monșer.

– N-avem lideri, Sandule, nu-ncerca să mă aburești. Material genetic există. Talent există. Dar nici Europa nu-ți dă voie să te afirmi. Trebuie să joci hora europeană, hopa-țopa, ei cântă. Știi cum e aia cu ăla care plătește. Comandă și muzica.

– Și tu ai vrea să cânte Merkel numai doine și balade atunci când se întâlnește cu Putin? Ai vrea să-i recite Miorița? Să-i cânte din Ciprian Porumbescu? Din Enescu? Din Mădălin Voicu?

Gicu se ambalează, iar Gore mustăcește.

 – Demnitatea, Sandule! Unde e demnitatea?

 – Pe Argeș în jos, pe un mal frumos… De unde vrei să știu eu unde ne-am pierdut noi demnitatea în vreme ce ne băteam cu pumnul în piept că facem revoluții? Am dat-o la fiare vechi, am scos-o la mezat, am tocat-o și am dat-o la rațe.

– Am pus-o pe oleics.

– Nota zece, Gore, ia mai cere niște beri. Deci, Gicule, intră pe oleics și cumpără demnitatea la preț redus. Că nu ține totul numai de demnitate și mândrie… Crezi că dacă te fudulești și umbli pe stradă ca un cocoș o să realizezi ceva? Munca e totul. Am uitat să muncim, asta e părerea mea. Ne fandosim, facem apel la istorie, îi dăm cu Ștefan cel Mare…

– Și Sfânt…

– Da, mersi, Gore, de data asta iei notă mai mică. Și tu ești tot vreun sfânt, înțeleg…

– Așa e acum. Nu l-a întrebat nimeni pe Ștefan, nici el n-a pus mâna pe spadă.

– E la turci. Ol inclusiv. Dar asta e altă discuție. Ne umflăm în pene. Ce vină are Europa că ne rupem noi în figuri și-i imităm pe alții ca maimuțele? E Europa de vină că partidele noastre complotează pe sub mese și nu visează decât ciolan?

Gicu duce halba la gură. Pare mai trist ca niciodată, iar resemnarea i s-a lipit de chip ca o etichetă.

 – Persuasivule care ești! Așa ai fost de-o viață, așa ai rămas. Ai prăbușit discuția în steril și pueril. Dar eu tot susțin că suntem binecuvântați. Și că merităm mai mult pe lumea asta.

– Dac-o bagi pe-aia cu munții noștri aur poartă îți dau cu halba-n cap, Gicule. Prietenește, ca să nu te alegi cu un cucui cât casa poporului.

Din boxe erupe melodia Sus, sus, sus, la munte, sus, acolo-i și Iancu dus, iar Gicu aplaudă și-i face semn cu ochiul lui Gore. Sandu pufnește, înșfacă halba și o golește pe nerăsuflate.

 ♣ Cristian Lisandru – 12 mai 2015

Cristian Lisandru - mai 2015