– Iar fugi la pietrele alea? Ce-oi vedea tu la ele, copile? Nu-ţi mai vine mintea la cap!

Îmi vorbesc, mamă… Îmi vorbesc aşa de frumos, e ca şi cum toate poveştile ar veni de acolo, din ele…

Dar ar fi putut să dea un astfel de răspuns? Cu siguranţă, nu. Spune cuiva că stai de vorbă cu nişte pietre şi toţi se vor uita la tine cu feţe prelungi, în timp ce se vor scărpina în ceafă şi vor bate mărunt din buze. Ba, mai mult, unii vor râde sau îţi vor da şi una după ceafă, ca să te potoleşti şi să nu mai spui prostii.

Pietrele.

Trei la număr, rotunde, şlefuite de vreme, două aşezate una lângă cealaltă, iar cea de-a treia peste ele, ca într-un joc misterios al echilibrului instabil, abandonat, totuşi, la un moment dat, din cine ştie ce motiv pe care nu-l va afla nimeni niciodată.

În multe zile le mângâiase temător, speriat la gândul – copilăresc, de altfel – că pietrele acelea s-ar putea crăpa ca ouăle pentru a lăsa să iasă la lumină arătări din alte lumi.

Pui din altă lume, murmurase, iar teama făcuse imediat loc curiozităţii. Le ciocănise cu degetul, le ascultase cu urechea, le mângâiase, într-un inexplicabil acces de tandreţe pe care nici măcar nu şi-o putuse explica. Nimic. Pietre. Şi totuşi…

Într-una din zile – soarele împletea covor de aur, iar vaca păştea la câţiva paşi distanţă, cu indiferenţă bovină – i se păruse că piatra de care lipise urechea îi şoptise ceva. Se trăsese repede într-o parte, aruncând priviri speriate în dreapta şi în stânga, apoi răsuflase adânc, strânsese din dinţi şi se apropiase. Lipise din nou urechea şi atunci, cuprins de mirare, auzise.

Da, nu auzise o voce. Dar undeva, în interiorul său, aflase. Cuvinte nenumărate care îşi făcuseră loc în minte, mai întâi amestecate, căutându-se, apoi înşiruite într-o ordine firească, aşezate pe o sfoară nevăzută, ca mărgelele, pentru a transmite un mesaj. O poveste.

Ce poveste?

Să ne fie cu iertare, dar nu este deloc important. Faptul că trei pietre vorbesc unui copil ar trebui să ne capteze, de fapt, întreaga atenţie. De câte ori, copii fiind, nu aţi vorbit cu pietrele, cu iarba pe care vă întindeaţi pentru a simţi cum se mişcă pământul legănat de toate rădăcinile, cu pomii, cu râul care vă uda picioarele şi vă purta cu el, pe valuri gândite, către tărâmuri de dincolo de vorbe?

Eu vă spun că înţeleg bucuria deplină a acestui copil, mă bucur pentru marea lui taină şi simt pe obraji, la rândul meu, privirile neîncrezătoare ale celor cărora le povesteam, demult, astfel de aventuri.

 – Fugi de-aici, copile, mai bine umple găleata aia cu apă şi nu mai sta toată ziua cu ochii pe cer…

***

Mulţi ani mai târziu, personajul nostru s-a întors la pietrele lui. Bărbat în putere, cu viaţa pe umeri, un pic aplecat de spate – fiindcă grijile pe care le aduce plecarea definitivă din copilărie sunt întotdeauna mai grele decât cerul văzut cu ochi de copil -, cu obrajii atinşi de dalta sculptorului pe care îl numim, cu toţii, timp, fără să-i aducem niciodată un omagiu pentru efortul artistic constant prin care ne preschimbă, încetul cu încetul, pe fiecare dintre noi…

Bărbatul şi-a aşezat urechea pe fiecare piatră, le-a mângâiat cu răbdare, le-a rugat să-i mai vorbească, aşa cum numai ele ştiau să o facă, cu atâţia ani în urmă.

După câteva minute, de atâta tăcere, i s-au umezit ochii. A plecat.

Dar când le-a întors spatele, dezamăgit, a devenit mai bătrân cu o poveste neauzită.

♣ Cristian Lisandru – 16 august 2011