Nea Nae nu şi-a bătut niciodată nevasta, a lucrat patruzeci de ani la acelaşi loc de muncă – o uzină vândută la fier vechi după Revoluţie, motiv pentru care a şi vărsat câteva lacrimi, conform propriilor spuse –, ţine cu Rapidul şi, în fiecare dimineaţă, merge la chioşc pentru a cumpăra ziarul. Înainte citea Adevărul. Acum ia Evenimentul Zilei şi se uită chiorâş la cei care frunzăresc Libertatea. Nu are calculator, aşa că reţelele de socializare îi sunt străine, iar lecturarea online a presei i se pare, am tras eu concluzia, o stupiditate. El spune „porcărie”. Nu se fandoseşte atunci când deschide gura, îi place simplitatea şi bea bere la halbă. Iarna nu se sfieşte să dea pe gât câteva ţuici, însă nu s-ar îmbăta nici dacă – prin absurd – te-ai aşeza în genunchi pentru a-l ruga să „ia mai mult la bord”.
Cu nişte ani în urmă – să fie vreo zece, dacă nu mă înşel – îl asculta pe Liviu Vasilică, la o combină de modă veche pe care o ştergea de praf în fiecare după-amiază, menţionând că ţine la ritualul respectiv ca la ochii din cap, iar consoarta nu are voie să se apropie de „lăutari”.
Îmi place de nea Nae. Nu se vaită, nu umblă cocârjat şi nebărbierit, e încă în putere, pleacă de la premisa că viaţa merită respectată chiar şi atunci când îşi bate joc de de tine. A avut doi copii. Andrei şi Mihai. I-a îngropat pe amândoi. Pe unul l-a lovit o maşină – nea Nae mi-a spus că şoferul l-a dus la spital, dar când l-au pus pe targă era mort, medicii au ridicat din umeri şi au clătinat din capete –, iar celălalt, după ce o apucase pe căi greşite şi se înhăitase cu unii puşi pe furtişaguri şi taxe de protecţie, a fost găsit pe o străduţă dosnică, în spatele Oborului, cu un cuţit înfipt în stomac. Mai ceva ca-n filme. Acolo, măcar din când în când, apare câte un happy-end tras cu forcepsul sau umflat cu pompa. Poliţia a căutat acul în carul cu fân, anchetatorii au dat din colţ în colţ, n-au prins pe nimeni nici până în ziua de azi, nea Nae şi-a sprijinit nevasta pe jumătate leşinată, în faţa gropii, şi a zis doar „Aşa a fost să fie…” Atât a spus, eram lângă el şi l-am auzit. La pomană a privit în gol, ca şi cum ar fi ascultat cum îi vorbea cineva nevăzut, de dincolo de realitatea cernită.
Înainte spunea că are loc de veci. „Nu-mi pasă nici de criză, am loc de veci!” Şi râdea pe sub mustaţă. Acum, când se răvăşeşte durerea în el, spune că are doi băieţi care îl aşteaptă dincolo, însă nu se grăbeşte să plece fiindcă îi e nevasta cam bolnavă şi n-are cine să aibă grijă de ea. Din când în când, dacă îl priveşti atent atunci când nu te observă, pare că lăcrimează. Fără lacrimi.
♣ Cristian Lisandru
Ca de obicei, viața bate cu lejeritate filmul. Uneori mult prea dureros, ca în acest caz. Un gând bun pentru nea Nae. 😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aşa este. Viaţa bate filmul. Viaţa rămâne cel mai mare regizor care nu primeşte un Oscar.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uneori viața te pocnește mult prea tare și mult prea dureros. Nea Nae e un exemplu de astfel de lovit de soartă. De aceea cred că nu mai are nici lacrimi 😦
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O expresie atemporal valabilă – Nu-i da omului cât poate duce…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asa este, din pacate… Si totusi i se da si el duce in continuare 😦
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Caracterul lui nea Nae e specific multor oameni în vârstă, care se resemnează cu așa zisă Voia Domnului. Poate că și berea îl mai molcomește și asta e bine, pe de o parte, că nu devine violent cu nevasta sau răzbunător pe societate. Că oricum aveam mulți consumatori de tării, ce acuză și lovesc în stânga și-n dreapta, iar alții nici nu-i nevoie să bea ceva, că tot ca niște oameni beți se comportă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mai ales cei de pe urmă sunt de pus pe coji de nucă… 🙂 Glumesc, evident, până la urmă e greu să le modifici unora comportamentul dacă lipsesc cei şapte ani de acasă. Da, resemnarea e prezentă. Până la urmă, astfel de oameni se închid în ei înşişi, purtându-şi tristeţile. Până la final.
ApreciazăApreciază
Cu ce vorbe să vin să comentez? Eu am fost ceva mai plimbăreț de felul meu, poate și datorită vieții. Dar tot am avut strângeri de inimă când am văzut căzând două dintre fabricile în care am lucrat. Ar mai fi una, care și-a mutat locul, dar care nici aceasta nu mai lucrează la capacitatea de odinioară.
Și nici eu nu înțeleg cum de nu punem nimic în locul celor demolate. Oare chiar se crede că o țară poate trăi doar din afaceri bancare și comerț?
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Dacă mai funcţionează fabrica aceea mutată tot e ceva. Sper să nu ajungă – ca multe altele – pe butuci. Viaţa ne duce dintr-o parte în alta, cunoaştem oameni mulţi, aceştia devin personaje, câteodată, probabil că şi noi suntem personaje în tot acest scenariu scris de cineva… 🙂
ApreciazăApreciază
Dacă noi suntem personaje în acest scenariu (deși adesea mă îndoiesc de asta), atunci suntem acelea ce nu au de dat nici măcar o replică, ci simpli purtători de tavă. Sau, poate, ne-a fost hărăzit rolul de simpli martori (muți) ai acestui cataclism.
ApreciazăApreciază
Sincer, am vrut să scriu „marionete”… Era, poate, descrierea corectă. Mă rog, că suntem sau nu suntem personaje depinde de modul de percepţie al fiecăruia dintre noi.
Cataclismul? La fel. Depinde de care parte a fileului te afli. Liderii țării – ei sunt de cealaltă parte, spre exemplu – ar spune că ei muncesc (nici nu gândesc uneori) şi construiesc o societate modernă/europeană (bla, bla, bla – limba de lemn), iar noi le vedem (numai) în negru. Şi, auzindu-le enormitățile, rămâi mut. Precum spuneai.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tot respectul și toată considerația plină de compasiune pentru nenea Nae care pe lângă atâta competență emoțională și spirituală mai are și o calitate deosebit de apreciată universal planetar: nu și-a bătut niciodată nevasta.
ApreciazăApreciază
Da…
ApreciazăApreciază
Aproape ca am rămas fără cuvinte. O poveste de viata dura, dar în spatele căreia se arata un caracter și o personalitate deosebit de puternice, în afara celorlalte calități morale. Calități pe care le trecem, de cele mai multe ori, la capitolul „neimportante”, caci nu le face nimeni reclama și nu sunt niște calități care sa strălucească, să-ți sară în ochi, precum cele ale lui Rambo.
Eu cred ca a vărsat cu adevărat câteva lacrimi, atunci când fabrica în care a lucrat o viata a fost vândută la fier vechi. Și eu, când privesc halele goale în care se taie la fier vechi utilajele din secțiile închise (unele noi, care n-au funcționat niciodată, caci nu fuseseră puse în funcțiune înainte de 1989), simt o mare tristețe. Pe cuvânt de onoare, e greu sa vezi asa ceva, chiar dacă n-ai lucrat acolo. Se simte viata care a avut loc, cândva, acolo, parca vezi oamenii cum mișună, fiecare la treaba lui, mai schimbând o vorba, mai ascutându-și cate un cuțit de acasă… E foarte trist sa vezi și sa simți distrugerea.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Viața rămâne o înşiruire de evenimente care, de multe ori, ne iau prin surprindere. Nu mulți oameni reuşesc să treacă demni peste ele, mai ales atunci când destinul le e potrivnic. Da, nea Nae e un astfel de caracter. Pe de altă parte, m-am întrebat şi mă întreb adeseori cum reuşim să demolăm atât de repede, fără a mai pune nimic în loc. Da, bine spus, distrugerea se simte. Şi doare. Cicatrizarea e doar o iluzie.
ApreciazăApreciat de 2 persoane