Nea Nae nu şi-a bătut niciodată nevasta, a lucrat patruzeci de ani la acelaşi loc de muncă – o uzină vândută la fier vechi după Revoluţie, motiv pentru care a şi vărsat câteva lacrimi, conform propriilor spuse –, ţine cu Rapidul şi, în fiecare dimineaţă, merge la chioşc pentru a cumpăra ziarul. Înainte citea Adevărul. Acum ia Evenimentul Zilei şi se uită chiorâş la cei care frunzăresc Libertatea. Nu are calculator, aşa că reţelele de socializare îi sunt străine, iar lecturarea online a presei i se pare, am tras eu concluzia, o stupiditate. El spune „porcărie”. Nu se fandoseşte atunci când deschide gura, îi place simplitatea şi bea bere la halbă. Iarna nu se sfieşte să dea pe gât câteva ţuici, însă nu s-ar îmbăta nici dacă – prin absurd – te-ai aşeza în genunchi pentru a-l ruga să „ia mai mult la bord”.

Cu nişte ani în urmă – să fie vreo zece, dacă nu mă înşel – îl asculta pe Liviu Vasilică, la o combină de modă veche pe care o ştergea de praf în fiecare după-amiază, menţionând că ţine la ritualul respectiv ca la ochii din cap, iar consoarta nu are voie să se apropie de „lăutari”.

Îmi place de nea Nae. Nu se vaită, nu umblă cocârjat şi nebărbierit, e încă în putere, pleacă de la premisa că viaţa merită respectată chiar şi atunci când îşi bate joc de de tine. A avut doi copii. Andrei şi Mihai. I-a îngropat pe amândoi. Pe unul l-a lovit o maşină – nea Nae mi-a spus că şoferul l-a dus la spital, dar când l-au pus pe targă era mort, medicii au ridicat din umeri şi au clătinat din capete –, iar celălalt, după ce o apucase pe căi greşite şi se înhăitase cu unii puşi pe furtişaguri şi taxe de protecţie, a fost găsit pe o străduţă dosnică, în spatele Oborului, cu un cuţit înfipt în stomac. Mai ceva ca-n filme. Acolo, măcar din când în când, apare câte un happy-end tras cu forcepsul sau umflat cu pompa. Poliţia a căutat acul în carul cu fân, anchetatorii au dat din colţ în colţ, n-au prins pe nimeni nici până în ziua de azi, nea Nae şi-a sprijinit nevasta pe jumătate leşinată, în faţa gropii, şi a zis doar „Aşa a fost să fie…” Atât a spus, eram lângă el şi l-am auzit. La pomană a privit în gol, ca şi cum ar fi ascultat cum îi vorbea cineva nevăzut, de dincolo de realitatea cernită.

Înainte spunea că are loc de veci. „Nu-mi pasă nici de criză, am loc de veci!” Şi râdea pe sub mustaţă. Acum, când se răvăşeşte durerea în el, spune că are doi băieţi care îl aşteaptă dincolo, însă nu se grăbeşte să plece fiindcă îi e nevasta cam bolnavă şi n-are cine să aibă grijă de ea. Din când în când, dacă îl priveşti atent atunci când nu te observă, pare că lăcrimează. Fără lacrimi.

♣ Cristian Lisandru