monolog

… lumea asta se întoarce cu josu-n sus, da` poate că e mai bine, prea multă normalitate strică, dăunează, te îngraşă, nu mai poţi să reacţionezi, eşti îmbuibat – cu idei preconcepute, cu stare de bine, cu mulţumiri, osânza te încetineşte, până la urmă te tâmpeşti definitiv –, aşa că dacă lumea se smuceşte – în Orient, în Occident, dracu` mai ştie pe unde, că unii trag într-o parte, alţii în alta, ceilalţi trag, la propriu, în oricine le ajunge în dreptul cătării – înseamnă că inerţia mănâncă din noi, însă nu ne-a înghiţit definitiv, ea – inerţia, adică – seamănă cu un şarpe, ne încolăceşte, deschide gura, începe să ne digere, nu ne dăm seama, e o agonie parşivă, zâmbim/trăim/ne facem că trăim/credem că trăim, dar suntem pe un sfert morţi, pe jumătate morţi, pe trei sferturi morţi, până prindem de veste nici nu mai existăm, existenţa din burta şarpelui mai poate fi numită existenţă?, e doar o întrebare, am atâtea întrebări că nici nu mai am pe unde să le pun, le-am tot agăţat prin mine, de mulţi ani, le-am îngrijit, le-am stropit cu apă din fântâni abia săpate, acu` vine toamna, unii vor culege viile, eu am să culeg întrebări dulcege, parfumate, dacă le storc pot să mă îmbăt cu tulburelul propriilor incertitudini, azi-noapte mi-a venit să urlu la lună, un vecin a deschis geamul şi mi-a zis să mă duc la dracu`, era o lună mare, rotundă, cum naiba să nu te îndrăgosteşti de ea ca de o femeie coborâtă din tablouri celebre?, nevastă-sa a zis să mă lase în pace, eu am mai urlat o dată, pe urmă am ascultat ştirile, n-am auzit nimic de bine, nici în burta şarpelui nu e linişte, aşa cum credeam…

♣ Cristian Lisandru