Ancorat în realitate? Doar obligat de împrejurări. Realitatea se prelinge în urma ta, ca umbră nesuferită, insistentă, ca o datorie neplătită, iar din când în când – poate din plictiseală, poate din trufie, poate din dorința de a-ți reaminti că face parte integrantă din tine (în timp ce reciproca nu este, neapărat, valabilă, orice s-ar spune…) – îți pune o piedică, rezultatul fiind prăbuşirea în noroiul cotidianului nesimțitor.

Prizonier în realitate? Cu siguranță. Şi asta în vreme ce nenumărați hei-rup-işti cocoțați la pupitre inventează alte scuze/lozinci/proiecte/farafastâcuri prin care prezintă drept virgină apetisantă o realitate curviştină, certată cu apa de gură.

Vremurile – mi-a spus cineva – sunt croite după chipul şi asemănarea noastră. Poate fi realitatea altfel decât suntem noi? Nu. Noi o aducem la viață, pompăm energie în ea, o cocoloşim, o hrănim cu toate fanteziile noastre, suntem euforici, neobosiți, trăim o fericire de-a dreptul stupidă chiar şi atunci când semănăm al dracului de mult cu părintele lui Frankestein sau cu oricare alt savant care nu ia în calcul, niciodată, efectele devastatoare ale experimentelor sale.

Iar realitățile paralele – basme pentru adormit copiii sau prilej de dulce reverie pentru visătorii care nu se vor vindeca vreodată (din fericire!) de dorinţa de a visa… Dar accidentele sunt reale, crimele sunt reale, incesturile sunt reale, toate atrocitățile sunt reale, efectul de seră este real, fragmentarea unor state este reală, ba chiar înfricoşător de reală, atâta vreme cât e mai uşor să controlezi/manipulezi bucăţi din întreg pentru a ţine întregul  la respect.

Noi suntem realitatea pe care o blamăm.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru