Ancorat în realitate? Doar obligat de împrejurări. Realitatea se prelinge în urma ta, ca umbră nesuferită, insistentă, ca o datorie neplătită, iar din când în când – poate din plictiseală, poate din trufie, poate din dorința de a-ți reaminti că face parte integrantă din tine (în timp ce reciproca nu este, neapărat, valabilă, orice s-ar spune…) – îți pune o piedică, rezultatul fiind prăbuşirea în noroiul cotidianului nesimțitor.
Prizonier în realitate? Cu siguranță. Şi asta în vreme ce nenumărați hei-rup-işti cocoțați la pupitre inventează alte scuze/lozinci/proiecte/farafastâcuri prin care prezintă drept virgină apetisantă o realitate curviştină, certată cu apa de gură.
Vremurile – mi-a spus cineva – sunt croite după chipul şi asemănarea noastră. Poate fi realitatea altfel decât suntem noi? Nu. Noi o aducem la viață, pompăm energie în ea, o cocoloşim, o hrănim cu toate fanteziile noastre, suntem euforici, neobosiți, trăim o fericire de-a dreptul stupidă chiar şi atunci când semănăm al dracului de mult cu părintele lui Frankestein sau cu oricare alt savant care nu ia în calcul, niciodată, efectele devastatoare ale experimentelor sale.
Iar realitățile paralele – basme pentru adormit copiii sau prilej de dulce reverie pentru visătorii care nu se vor vindeca vreodată (din fericire!) de dorinţa de a visa… Dar accidentele sunt reale, crimele sunt reale, incesturile sunt reale, toate atrocitățile sunt reale, efectul de seră este real, fragmentarea unor state este reală, ba chiar înfricoşător de reală, atâta vreme cât e mai uşor să controlezi/manipulezi bucăţi din întreg pentru a ţine întregul la respect.
Noi suntem realitatea pe care o blamăm.
♣ Cristian Lisandru
sursa foto – goodfon.ru
Realitatea în politichia românească de de ” râsu-plânsu ” ! 🙂
Doar SIMONA HALEP ne mai reprezintă ȚARA cu DEMNITATE ! 🙂
Zi faină,
Alioșa ! 🙂
ApreciazăApreciază
Aşa este, Alioşa, ea ne aduce, încă, bucurii! Îi ținem pumnii tot timpul! 😊😊😊
ApreciazăApreciază
Noi construim realitatea, doar că o facem pe bucăți care nu se îmbină în puzzle-ul pe care îl gândim, iar cei perseverenți o iau de la capăt, într-o muncă de Sisif. Mulțimea nu are cum să construiască fără un „inginer” pe care să-l respecte și să-l urmeze, dar are o mare putere de demolare. Avem nevoie de reflecțiile pe care ni le inspiri de fiecare dată, Cristian. Zile spornice, în continuare! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Liderii noştri, indiferent de culoarea politică, de-a lungul timpului, au „tras” pentru ei. Nu pentru ţară – deşi par vorbe mari toate acestea. Dar ţara, dacă nu rămâne punctul de reper al fiecărui, se cheamă că nici nu mai poate fi numită aşa…
Să ne fie bine, Petru, asta este cea mai importantă urare! Şi să nu ne uităm istoria, literatura, ştiinţa etc… Mi-e teamă că suntem momiţi cu alte prostii/prostioare şi pierdem esenţialul din vedere…
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Se pare că ai mai bătut un cui (și nu-i al lui Pepelea), pentru a ne fixa mai bine realitatea zilei de azi, în detrimentul fulgurantelor speranțe de odinioară. Din (ne)fericire, speranțele mele de atunci au durat foarte puțin, mai puțin de un an. Dar asta m-a ajutat să văd cu alți ochi realitățile zilnice. Nu înseamnă că mă simt mai bine ca alții, din contră, văzând lipsa de reacție a majorității.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Blazarea ar putea să fie prinsă pe un blazon naţional. Iar aceasta nu este doar o joacă a cuvintelor, ci chiar nefericita realitate despre care vorbim sau de care am dori, uneori, să ne ascundem. Dar, oricât am încerca, nu reuşim… Suntem contemporani cu Marile Decepţii, nu cu Marile Speranţe…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
„condamnaţi la viaţă” pe viaţă…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce trist…
ApreciazăApreciază
Din păcate oamenii fac această realitate tot mai înfricoşătoare, la care mulţi preferă să nu se gândească şi să o ignore. Ştiu că e mai simplu aşa, doar că ea începe să ne prindă din urmă şi numai Dumnezeu ştie ce va urma în lumea nebună în care trăim. Dacă mi-ar fi spus cineva în urmă cu 10 ani că lucrurile vor fi aşa cum sunt acum, i-aş fi zis că e nebun. Însă realitatea de acum, internă şi externă, depăşeşte pur şi simplu închipuirea. Doar că… ce va fi va fi. Suntem nişte pioni într-un joc în care nu prea avem (iar uneori nu vrem) să spunem nimic.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Eu, acum vreo douăzeci de ani, l-aş fi luat la palme. Acum, după douăzeci şi ceva de ani, suntem la pământ. Cu botul pe labe, cu capul plecat, cu teamă pentru ziua de mâine, depăşiți de evenimente, uitându-ne lung, a pagubă.
ApreciazăApreciat de 3 persoane