Frunză verde foi şi-o fragă
Răsai lună, răsai dragă,
Să se vadă prin livadă,
Să cosim pelin şi iarbă,
Să-i dăm calului să roadă…
Calul roade şi nechează,
Mândra plânge şi oftează.
Taci, mândro, nu mai ofta,
Că-oi veni şi mi te-oi lua:
Când o creşte nalba-n casă
Şi-o bătea cu floarea-n masă:
Când o creşte grâu-n tindă
Şi-o bătea cu spicu-n grindă.
(folclor)

Am înhămat patru cai la trăsură, mi-am aruncat în spate o pelerină neagră, apoi am sărit pe capră şi am dat bice. Pe caldarâmul străzilor gâtuite de întuneric, potcoavele cailor au smuls scântei, înroşind noaptea, iar câţiva trecători întârziaţi s-au lipit cu spatele de ziduri, afişând expresiile hilare ale unor indivizi luaţi prin surprindere.

Ei şi ce?

În noaptea asta sunt un vizitiu atins de amoc, trec pe la porţi arcuite, surprinse în îmbrăţişări lascive cu trandafiri în care a îmbobocit dorinţa, prin faţa caselor sulemenite unde îşi visează femeile insomniace cavalerii prăfuiţi care nu vor ajunge niciodată în aşternuturile lor mătăsoase, stropite cu parfum, şi presar în urmă nechezat năvalnic şi poftă de iubit până la cântatul cocoşilor, printre dezmierdări nenumărate şi gemete indecente.

Un amărât de vardist  a vrut să ducă fluierul la gură, dar s-a răzgândit brusc şi m-a salutat reverenţios, la o răscruce. Poate m-a confundat cu altcineva sau, poate, a intuit că nebunul acesta care mână bezmetic patru cai negri, înhămaţi la o trăsură goală, are motivele sale, cu siguranţă, mai presus de puterea înţelegerii trecută prin logica banală.

Am venit să te invit la bal.

Trăsura te aşteaptă la scară, caii fornăie a nerăbdare, bate gongul din turn, iar tu miroşi năprasnic a iasomie şi a dragoste febrilă, tăvălită în iarbă şi ferită de ochi curioşi. Poate că voi lăsa caii să ne ducă departe, dincolo de marginile existenţei, către primele slove ale unei poveşti pe care nici nu am scris-o încă, una care să înceapă neapărat cu sfârşitul. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Abia pe urmă, într-un târziu cuprins de moliciune, în timp ce patru cai negri vor mânca jăratic de pe o tipsie de aur din Peştera Comorilor, voi renega statutul de vizitiu şi îţi voi spune la ureche a fost odată ca niciodată. Dar atunci voi fi ajuns deja la farmecele tale, frumoaso, gustându-te pe de-a-ntregul, din creştet până-n tălpi, iar cel mai mare bal din toate câte au fost vreodată va putea, în sfârşit, să înceapă, în zvon de lăute atinse de mâini îngereşti.

♣ Cristian Lisandru