Luase viața peste picior de fiecare dată când ajunsese la concluzia – plăcută, de altfel, atât de plăcută încât se simțea înfiorat ca înaintea unei partide de sex – că era cazul să își materializeze incomensurabilul teribilism nativ. Și se bucurase ca un copil răsfățat, amăgindu-se (dar fără a conștientiza amăgirea parșivă precum o codoașă) cu ideea că festele jucate propriei vieți exprimau însăși chintesența bucuriei de a trăi pur și simplu de dragul trăirii, fără să te gândești nici măcar o secundă la apropierea zilei de mâine.

Relația sa cu propria viață putea fi caracterizată prin doar câteva cuvinte – o tolerare reciprocă, nesfârșită, menită a asigura fiecărei părți un confort desăvârșit. Cel puțin așa ar fi putut spune el în cazul în care, să presupunem, ar fi fost așezat confortabil pe canapeaua din cabinetul mobilat după ultima modă al unui psiholog persuasiv. Reducând totul la absurd, ar fi fost interesantă și perspectiva ei, a vieții sale, în aceleași condiții dinainte stabilite, numai că așa ceva ar fi frizat nu numai absurdul, ci și fantasticul unui scenariu pe care doar un scriitor alcoolic, aflat într-o prelungită pană de inspirație, l-ar fi putut așeza în pagină la un moment dat.

Trăise de foarte multe ori senzația (și încă nu se plictisise, fiindcă a te plictisi de ceva care îți provoacă plăceri nebune pare de-a dreptul insuportabil) că prinsese până și ursitoarele pe picior greșit, atunci când venise pe lume, astfel încât nici măcar una dintre ele nu pusese accent pe eventuale eșecuri sau ghinioane teribile. Îl binecuvântaseră – iar termenul nu i se părea deloc deplasat – cu o existență lipsită de griji, se putea lăuda cu o sănătate de invidiat, reușea să evite toate necazurile cu impetuozitatea starului de cinema multimiliardar, iar dacă mai vărsa uneori câte o lacrimă, nevăzut de nimeni, o făcea doar pentru a-și argumenta o dată în plus ideea că el, dintre toate personajele lumii, indiferent de loc sau timp, de starea vremii sau de rezultatele analizelor medicale, era singurul fericit.

Și, pentru ca tacâmul să fie complet, îl chema Cezar. Nume de învingător. Conducea cu zâmbetul pe buze un Wrangler Rubicon și îi asculta pe cei de la Dire Straits. Walk of life.

♣ Cristian Lisandru