Mâinile ei pe trupul lui, buzele ei sărutându-i apăsat buzele lacome, părul ei acoperindu-i mătăsos temerile, dorinţele, visele nepovestite, coşmarurile în care intra atunci când pleoapele refuzau să se mai dezlipească după atâtea nopţi neadormite ale înfocatei şi nărăvaşei realităţi fugite din frâul nălucirilor, respiraţia ei întretăiată, mişcările trupului ei plăpând şi robust totodată, ca şi cum în carnea aceea fierbinte şi-ar fi săpat temelia atemporală o întreagă lume neistovită, îmi place carnea ta, iubito, striga înainte de a uita până şi uitarea, îmi place.

*

Din copacii falnici care umbriseră casa copilăriei rămăseseră trei buturugi mari. Prin şanţul năpădit de buruieni înalte – se strecura anevoie pe sub podişca dezmembrată – curgeau şiroaie de lacrimi nevăzute. Gardul, cu şipcile putrezite, îşi pierduse mândria verticală şi se apleca ameninţător către uliţa prăfuită, iar  banca din dreapta porţii dădea senzaţia că intenţiona să o pornească pe un ultim drum, plictisită de aşteptare, mizând pe ajutorul gravitaţiei. Oftă. Apoi spuse bună ziua unui trecut din care până şi amintirea părinţilor îl privea fantomatică.

*

Ghiveciul era crăpat, iar un firicel de pământ se strecura către exterior, gândeai că rădăcinile plantei încercau, disperate, să evadeze, intuiai zbaterea interioară nevăzută şi chinul drumului către lumină, cu toate că – analizând obiectiv – rădăcinile unei plante ar trebui să stea în întuneric, în pământul din care pot fi extrase substanţele hrănitoare. Totuşi, ghiveciul acela întruchipa o închisoare din ceramică, smălţuită, pictată cu flori şi romburi de o mână necunoscută. Mai mult, dacă ridicai privirile, muşcata cu flori roşii părea un condamnat torturat de febră.

♣ Cristian Lisandru