Și tu, mărire, ce mai am cu tine?
Alt cuget are-acum de moştenit
Veninul ce mi l-ai turnat în vine;
Suflete-al meu, fii liniştit!
(Edgar Allan Poe – „Cea mai mândră zi, cel mai mândru ceas…”)

… vreau să dezmierdăm câteva gânduri pe sub umbrele acestea trecătoare, mințindu-ne că avem atâta timp la dispoziție încât nici nu mai știm ce să facem cu el, dintr-o dată, astfel că îl vom putea dărui și altora, cu mărinimia nepereche a posesorilor de fericire inalienabilă, uită doar azi de vecinii care aleargă dintr-o cameră în alta, dintr-o ceartă în alta, la un etaj mai sus, căutându-se și căutându-și prin iureșul smintit motive absurde pentru a primi vizita înserării cu voioșie familială prost fardată, am aflat din trei surse credibile că va suna un poștaș la ușă noastră, însă nu știu dacă ne va aduce, de dincolo de civilizația analgezicelor luate cu pumnul, un poem al lui Poe, o carte poștală din Baltimore, o sticlă de coniac sau măcar o pană de corb pe care să o primim ca pe un dar de nuntă, vreau să dezmierdăm câteva gânduri pe sub umbrele acestea trecătoare, imaginându-ne că le șoptim povești cu happy-end în care trei fete de împărat – neasemuit de frumoase, nu se poate altfel -, pierdute prin păduri înmiresmate, își vor intersecta pașii cu cei ai unor cavaleri pe cai albi care nu rătăcesc niciodată drumul, vreau să fii și tu un gând, o șoaptă, o atingere, un sărut, o poveste, un poem, printre toate gândurile acestea dezmierdate se strecoară, tulburător, încă un cântec de dragoste…

♣ Cristian Lisandru