Merg pe urmele tale. Sunt întipărite în asfaltul trotuarului, ca şi cum – ce metamorfoză! – ai fi păşit/aş păşi pe nisipul unei plaje. Sunt obişnuit, însă, mirările au dispărut de multă vreme. În vis se poate întâmpla orice, chiar şi să numeri urme de paşi în timp ce în jurul tău plouă cu pagini de ziar. Titlurile sunt mari, însă literele sunt necunoscute. Ştiri pe care nu le voi descifra niciodată. Un alfabet rezervat lumilor inventate de creierul surescitat. Am spus surescitat? Habar nu am de ce, poate că acel Iepure care caută Rătăcitori – nu uita, Căutătorul este ținta (?) sa – mi-ar putea interpreta – pufnind, gesticulând, dându-şi ochii peste cap sau mişcând din urechi – starea confuză, călătoria onirică, dorința nebună de a-ți număra urmele paşilor. Dar unde mergi? 

O intersecție în mijlocul căreia a răsărit un stejar. Sforile unui leagăn au fost înfăşurate pe o creangă noduroasă, un băiețel cu ochelari à la Harry Potter dă senzația că nu m-a observat. Sau m-a observat, dar nu-i pasă. Doar un alt personaj pe care nici nu ştiu de unde să îl iau, conexiunile din vis n-au nicio logică.

Urmele paşilor tăi înconjoară stejarul, merg după ele, le ating cu degetele, din când în când, merg în cerc, merg, merg, merg, amețesc. Leagănul se balansează, băiețelul râde, poate râde chiar de mine. Însă nu te poți supăra pe un copil. Mai ales în vis. Ce lume amețitoare… Tu ai amețit, iubito? Întrebare stupidă, fără răspuns, urme care nu mai duc nicăieri, un cerc în jurul unui stejar. Mi-e dor de tine – poate că şi dorurile acestea ar trebui să lase urme în asfalt. Pe deasupra mea zboară avioane de hârtie, escadrile în alb şi negru a căror destinație rămâne un mister. Cerul de sticlă mă face să tremur.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru