Aș fi vrut să scriu că toamna aceasta e mai frumoasă decât toate celelalte la un loc. Că m-am îmbătat năprasnic cu un vin ruginiu, apoi mi-am cântat dezmățul împreună cu un taraf de lăutari și am ajuns acasă pe trei cărări, îmbrățișat de o ploaie mocănească decisă să mi se strecoare, lascivă, pe sub cămașa ieșită din pantaloni. Că aduceam cerul cu mine, ascuns prin toate buzunarele, cu aerul unui fante întârziat și zăpăcit, pregătit să recit versuri de dragoste în pragul ușii, spre disperarea unor vecini insensibili, deciși să mă reclame pentru tulburarea nocturnă a asociației de proprietari…

Dar toamna aceasta a venit atunci când nu trebuia. Și acolo unde nu trebuia. Ce valoare sentimentală mai poate avea o toamnă nefericită în care toate drumurile duc la DNA, la sediile de partid sau la cabinele de votare? Cine mai găsește puterea de a scrie sau recita versuri atunci când ni se transmite (placă de patefon zgâriată; nu se găsește niciun curajos care să o smulgă din calea acului și să dea cu ea de pereți pentru a o transforma în fărâmele unui trecut pervers și ale unui prezent cinic) că începând de la anul – hip, hip, uraaaa! – vom trăi un pic (atenție!) mai bine? Abia de la anul, dragi martiri anonimi ai speranțelor deșarte, este obligatoriu să vă obișnuiți cu ideea, fiindcă anul acesta – ca și atâția alții de dinaintea sa, precum ați simțit cu toții – a fost doar unul al tranziției de la haosul altora către haosul nostru.

Aș fi vrut să scriu că ți-am adus în dar o frunză abia căzută la pământ și, ținând-o în palme, am simțit-o pulsând. A viață abia încolțită, a moarte învinsă atemporal și trimisă pe pustii, a cântec deșucheat și a dor nesfârșit. Aș fi vrut să strig că toamna, pentru mine, nu înseamnă altceva decât chef. Că toți chefliii lumii vin la sfat cu mine, în fiecare an, pentru a mă urmări cum trag vinul și pentru a-mi turna toată setea lor nestinsă într-o ulcică fără fund. Că bem și povestim, cântăm și lăsăm toamna să ne îngâne atunci când întoarcem viața pe grătar, fără grija zilei de mâine.

Dar toamna aceasta a venit atunci când nu trebuia. Și acolo unde nu trebuia. Nu se mai trage vinul din butoaie. Ne tragem în piept unii pe alții, săturându-ne cu vorbe goale. Suntem tulburații fără tulburel, mahmurii fără dulcea mahmureală din care te dezmeticești pentru a o lua de la capăt, nefericiții care nu mai au puterea de a ciocni un pahar cu toamna pentru a o întreba, mustăcind hoțește, dacă nu dă și ea încă un rând pe deasupra tuturor grijilor arse prin grădini de adevărații gospodari. Dar ne gospodărim din inerție. Punem la borcan voturi false pentru zile politice fericite, pregătim turismul electoral, măsluim licoarea unor discursuri prin care vom transforma tarlaua în scenă pentru cel mai trist stand-up comedy. În alambicul național nu mai fierbe țuica. Se încinge poșirca ordonanțelor de urgență și, picătură cu picătură, umplem damigenele cu silă repartizată pe cap de locuitor.

Aș fi vrut să scriu că nu mi-e frig. Că nu mi-e frică de ceea ce ne așteaptă la cântatul cocoșilor. Că e iarăși toamnă și mi se face o milă teribilă de toți greierii lumii care vor îngheța fiindcă n-au înțeles niciodată nimic atunci când s-au lovit cu capetele de pragul de sus și au fost luați peste picior de furnici indiferente. Că pe sub streșini picură versuri de iubire și că putem să facem abstracție de toate. Că nu ne pasă. Aș fi vrut să cad în genunchi, rugându-te să bei împreună cu mine până dimineață, iar pe urmă te-aș fi invitat să ne răsfoim amintirile lângă o cafea cu caimacul de un deget.

Dar toamna aceasta a venit atunci când nu trebuia. Și acolo unde nu trebuia. Ea, toamna, nu are nicio vină. Totuși, ar fi putut să renunțe. Sau măcar să mai aștepte la o răscruce. Să nu accepte cu atâta ușurință traumatizantă o jalnică terfelire tomnatică, pomeni electorale și bani strecurați în buzunarele unor amărâți care sunt plătiți să facă galerie pentru un partid sau altul. Sau pentru toate la un loc, pe o Arenă Națională unde se adună profitorii, lingăii și baronii de toate culorile. Toamna aceasta, măcar din decență, ar trebui să facă neapărat cale-ntoarsă, dându-le cu tifla celor care, făcându-se stăpâni pe podgorii, crame și restaurante, nu-și propun decât să ne îmbete cu apă rece.

Aș fi vrut să scriu că toamna aceasta este numai a noastră. Dar mai bate un breaking news în geamul aburit, iar avocații cauzelor pierdute se lansează în pledoarii interminabile, oțetite.

 ♣ Cristian Lisandru – 6 octombrie 2014